La marginea lumii

Număr zilele ce au rămas până se va termina. Privesc pe fereastră şi nu văd decât o curte plină de ţevi de plastic, doi câini veseli care, mi se pare mie, cam flămânzesc acolo, iar puţin mai în spate, un drum neasfaltat, pe care dacă mergi după o ploaie, te umpli de noroi.

Pe cealaltă parte, uitându-mă înainte, văd depoul de locomotive, iar lângă, un platou mare de beton, unde printre bucăţile mari care îl alcătuiesc au început să crească buruieni. În stânga, un bloc comunist. În dreapta, o firmă de mobilă. E un peisaj trist din care vreau să ies.

Unora le place aici. Mi-au spus că tot aici şi-ar dori să stea şi la anul. Nu îi condamn neapărat. Le condamn însă afirmaţia că e o zonă plăcută şi liniştită.

Ce aştept de fapt să se termine ? Întrebarea ar trebui formulată altfel. Ce aştept de fapt să înceapă ?

Nu pot să spun că mi-a fost greu. Din păcate, nu simţi că eşti student de aici, de unde sunt eu. Deşi e cămin, nu e campus. Lumea merge stresată pe holuri, nu te prea salută, iar la primele etaje sunt nişte elevi de liceu care te fac să îţi faci griji pentru viitorul ţării şi să îţi pui întrebări despre sistemul de educaţie de la noi. Pe scurt, e cămin, dar nu e viaţă de cămin.

Nu mai e mult. Peisajul mort şi răutatea din oameni (care ar fi natural să lipsească într-un oraş mult mai deschis din punct de vedere social decât altele) mă împing de aici. Încă puţin şi se termină sesiunea...

Ah, şi da, clipul promis... Enjoy !


My Dry Wet Mess - Etcetera from Martin Allais on Vimeo.

Pagină de ziar

Având în vedere că trebuie să o iau de la capăt, am să o fac cum pot... E greu să începi ceva cu totul altfel, după ce ai făcut ceva o dată, pe urmă altceva şi mai multă vreme, iar apoi să nu faci nimic mult timp.

Hai să-i spunem... pagină de ziar. De ce aşa ? Pentru că trebuie să aibă altă formă. Trebuie să relateze din cotidian. Evident, nu după modelul media de astăzi. Trebuie să fie original, să-l capteze pe cititor altfel. Cum? Răspunsul aici e unul mai complicat. Trebuie să-i dai omului ceva care îl interesează, ceva prin care ar deveni mai câştigat. Ăsta trebuie să fie ţelul meu.

Aşa că, pe lângă marea de caractere, voi lăsa şi o piesă (pe care poate o ştii, poate nu...), ca să nu fie cu supărare, în cazul în care ce am scris nu le-a plăcut. Sau pot să o asculte în timp ce citesc. Aşa că, hai să vedem...

E uimitor cum te schimbă timpul şi oamenii. Oamenii sau lipsa lor. Lipsa nu în sensul de lipsă fizică, ci lipsa de vitalitate, lipsa acelor picături care îi fac oameni. Este trist ce pot să-ţi facă. Începi să-ţi pierzi din calităţi, la rândul tău din vitalitate. Ştiu că n-am spus nimic nou până acum, dar ia-ţi un moment şi gândeşte-te unde eşti. Gândeşte-te că o viaţă între morţi nu e o viaţă de trăit. Iar dacă laşi şi timpul să te conducă, pe urmă o să ajungi ca ei.

Din momentul în care ai ieşit pe uşă, eşti mai analizat şi judecat decât un film artistic. Treci prin filtrul atâtora şi fiecare îşi crează o părere despre tine dar totuşi nimeni nu te vede de fapt cum eşti tu. Aşa că, hai să tăiem o bucată din această pagină de ziar şi să o lipim pe perete. Nu de alta, dar să putem să ne amintim în permanenţă că trebuie să ne păstrăm cum suntem şi să nu îi lăsăm să ne schimbe sub nicio formă.

E destul de târziu şi am o durere de gât infernală (e epidemie din câte am auzit, dar, cine ştie ?) aşa că am să închei. Pentru prima dată, nu va fi chiar o piesă, ci ceva aşa, în rezonanţă. Enjoy!

Bun venit

Bun venit pe noul meu blog, un loc în care voi lăsa gândul să te cuprindă şi, dacă voi reuşi, să te ajut să vezi lumea prin ochii mei.

Acest blog este oarecum o metamorfoză, o continuare a unor bloguri anterioare, pe care poţi să le vizitezi aici (Taraba cu răvaşe) respectiv aici (Picuri de stele).

Sper că ce ai să găseşti aici să fie de ajutor pentru tine, ca atunci când vei închide fereastra să pleci mai cultivat, mai pregătit.

Îţi mulţumesc pentru vizită !